Când eram mic, am privit cum bunica, o femeie genială de altfel, planta un trandafir în grădina din spatele curții. Aveam un trandafir și în grădina din față, dar conform spuselor bunicii, acela era prea bătrân. Ce-i cert este că nu arăta prea plin de viață. Avea doar câteva flori micuțe, dar cele pe care le avea erau extrem de frumoase, de un roșu deschis, viu. Nu trădau nicicând vârsta înaintată a trandafirului. Totuși era o tufă bătrână, cu crenguțe rare, ce aștepta cumva o ultimă îmbobocire spectaculoasă.
Se adunaseră destule motive pentru a întări convingerea bunicii că avem nevoie de alte tufe de trandafiri, așa că, a ales minuțios tufele, dar spre dezamăgirea mea, o singură tufă era de trandafiri roșii.
Poate că de mic aspiram spre absolutul romantismului clișeic, dar poate nu atât de materializat în artă, ci mai mult într-un comportament tembel și (de) dramatic.
Trecând peste legătura mea cu emoțiile abstracte și revenind la intențiile bunicii, o singură tufă era de trandafiri roșii, ceea ce mi se părea puțin tulburător, dar totodată îi conferea ceva unic, ceva special. Nu mai era altă tufă de trandafiri roșii în gradina din spate, iar spre deosebire de trandafirul grădinii din față, acesta era des, cu flori mari de culoarea roșu-sângeriu. Era tandru, firav și puternic. Era un roșu al morții, dar romantic. Era nuanța de rosu pe care trebuie sa o aibă un trandafir lăsat în banca tipei drăguțe de la școală.
Să observi cum asemenea trandafir prinde forma perfectă în fața ochilor tăi, să crești cu el, așteptând să apară persoana pentru care să te înduri să rupi o floare...
