N-ai să-nțelegi

Și bate-amar la geamul meu

Lumina să mă-nvie

Ș-al meu suspin ce-atârnă greu

Doar blânda lună-l știe.

Iar tu, prințesă, să adormi

În somn de veșnicie, 

C-al meu suspin ce-atârnă greu

Doar slova mea mi-l știe. 

Atât de jalnică îmi pari

Sub pleoapa-mi vișinie, 

Și dezgustat mă simt acum

De tine, poezie.

Dă-mi voie


Prințesă, tu chiar crezi

c-am să mai las vreme multă

să domnească între stele

o lună

căreia îi e frică de întuneric?

Dă-mi voie

să mă bucur de nopți,

de stele,

de stări,

de tine

și de mine. 

Sau

cel puțin,

oferă-mi de-acum

un cer negru

îmbrăcat în nori.

Gravitația

Credeam că ești universul, că ești un întreg infinit din care nu pot să evadez. Pentru că ai fost? Nah, să fim drepți acum, nu ai fost atât de mare pentru mintea mea îngustă, ce percepe prea rar chipuri la fel de drăguțe. Poate că ai fost o parte din el. Poate că ai fost marginea universului meu, de care sunt constient că există ascunsă undeva după infinit, și de a cărei existență parcă îmi e teamă. Sau să fi fost tu doar o stea? Îmi vine greu a crede că eu sunt doar o planetă ce orbitează în jurul tău. Este exclus ca eu să fiu o simplă planetă în universul meu.

Mai degrabă ești o forță, ceva ce a făcut lucrurile să se miște, să se lovească între ele. Ai făcut un haos care e responsabil pentru toată ordinea de acum. Ai făcut cumva ca totul să se miște în anumite direcții, să se ciocnească particulele, să existe acțiune în locurile fără de viață. Ai fost ca o regină într-un regat pustiu.

Răscruce

Îmi pare rău,  de tine, prieten bun! Ești întocmai ca larva ce refuză să devină fluture. Îmi pare rău, că te ai obișnuit cu pământul atât de mult încât nu îți dorești să zbori. Vrei doar o frunză mai mare din care să te hrănești, în loc să aspiri la grăunte de polen pentru aripile tale. Nu ți s-a urât cu umezeala.
Îmi pare rău că nu vrei să ieși din cutia ta. Îmi pare rău că ești jucăria care își dorește sa rămână toată viața în vitrină. Îmi pare rău, că nu îți dorești să devii bucuria unui copil în ziua de Crăciun.
De ce să ieși din cutie când e singurul lucru pe care îl știi? De ce sa ieși când te-ai obișnuit cu locul tău? De ce sa ieși când tot ce știi este să stai în cutie? De ce să nu rămâi o fărâmă din ce poți să fii, în loc să devii tu?
Îmi pare rău pentru că eu sunt copilul ce te-a avut lângă el în oricare Crăciun! Și îmi pare rău că nu îmi mai pierd timpul cu jucării, dar sunt ocupat să am grijă de aripile mele. Îmi pare rău că te vei delecta cu o frunză, când mă voi chinui să-nvăț a zbura. Îmi pare rău că drumul tău e doar un cerc, prietene...
Acum, sincer... cred că doar îmi pare...