Îmi pare rău, de tine, prieten bun! Ești întocmai ca larva ce refuză să devină fluture. Îmi pare rău, că te ai obișnuit cu pământul atât de mult încât nu îți dorești să zbori. Vrei doar o frunză mai mare din care să te hrănești, în loc să aspiri la grăunte de polen pentru aripile tale. Nu ți s-a urât cu umezeala.
Îmi pare rău că nu vrei să ieși din cutia ta. Îmi pare rău că ești jucăria care își dorește sa rămână toată viața în vitrină. Îmi pare rău, că nu îți dorești să devii bucuria unui copil în ziua de Crăciun.
De ce să ieși din cutie când e singurul lucru pe care îl știi? De ce sa ieși când te-ai obișnuit cu locul tău? De ce sa ieși când tot ce știi este să stai în cutie? De ce să nu rămâi o fărâmă din ce poți să fii, în loc să devii tu?
Îmi pare rău pentru că eu sunt copilul ce te-a avut lângă el în oricare Crăciun! Și îmi pare rău că nu îmi mai pierd timpul cu jucării, dar sunt ocupat să am grijă de aripile mele. Îmi pare rău că te vei delecta cu o frunză, când mă voi chinui să-nvăț a zbura. Îmi pare rău că drumul tău e doar un cerc, prietene...
Acum, sincer... cred că doar îmi pare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu