Plâng teii

Pe pagini albe, neatinse

De dorul meu ce-nbătrânise,
 Se strângeau rânduri ca să urce

Spre albul chipului tău dulce.

Și un condei ce te iubeste,

Să te urăsc nu-mi lasă loc,

Căci el în timp ce se tocește,

Parcă m-afundă-n al său joc.

Și cu cerneala lui uscată

Îți desena păduri de tei

Frumoase cum erau odată,

Dar ard acum cu vii scântei.

Pe pagini albe, neatinse

De un condei ce te iubise,

Plâng teii pentru a lor zeiță,

Ce zace moartă-n neputință.

Te-aș iubi

Te-aș iubi,
 pentru felul în care pășești armonios,

de parc-ai binecuvânta pământul

cu pași hotărâți spre nicăieri.

Te-aș iubi, 
pentru cea mai amară îmbrățișare,

la finalul căreia îți prelingi ușor mâna

pe pieptul meu,

de parc-ai mai vrea, dar nu ni se mai acordă.

Te-aș iubi, 
pentru felul în care

un alt univers se conturează

în mozaicul de culori din ochii tăi.

Te-aș iubi, 
pentru că pretinzi a fi
 protagonista celei mai mari minciuni

a umanității.

Te-aș iubi, 
pentru că, în paginile vieții mele,
pari a fi

o mai frumoasă Albă-ca-Zăpada.

Totuși,
 în absența tuturor motivelor,
 încă te-aș iubi.

Aș deveni al tău Orfeu

Vin roșu ți-aș pune pe masă,

Unul din cel mai dulce soi,

La pieptul tău mi-aș face casă

Și-aș adormi în somn greoi.

Să nu mai tremuri tu vreodată,

Te-aș înveli cu totul meu,

Ți-aș face un sanctuar din artă,

Aș deveni al tău Orfeu.

Chipul ei păgân

Pe deasupra boltei cerești

Privea Freya pământul,

Pe-un lac de stele ca-n povești

Își scufunda ea gândul.

Și mă roagă să iau loc,

Să o privesc d-aproape,

Să adun lemne pentru foc,

Să rămân peste noapte.

Neputincios mă-mpotrivesc,

Căci nu-mi mai sunt stăpân

Și îmi ordonă să privesc

La chipul ei păgân.

Îmi fac curajul să m-opresc,

Dar în zadar mă mint,

Că-n ochii ei mă odihnesc

Și-n bratele ei simt.

Un gând

Îmi trece prin fața ochilor 
un gând, 
îl alerg
și nu s-oprește. 
Decid apoi să mă opresc.
Îl văd stând
și îl admir, 
iar el zâmbește.

Păcat

Păcat de soare că-i prea sus

Și nu poate să vadă

A ta privire ce-a pătruns,

În inimă să-mi ardă.

Păcat de oceanul întins,

Căci n-a putut să fie

La fel de vast, de neatins,

Precum îmi ești tu mie.

Păcat de versuri ce pretind

Că te-ar putea descrie,

Deși nu te-au văzut zâmbind,

Păcat de poezie...

Ana

Plângea a mea mireasă moartă

Fără suspin, fără mișcare...

Și chipul alb din cretă-i artă,

Obrazul fin, fără culoare...

Și lacrimile ei de adamant

Și viața ce parc-a trăit-o,

Se scurg încet în negrul neant,

Sub pixul ce a scrijelit-o.

Moare încet a mea zeiță

În cavou din lemn de abanos,

Căci ea trece în neființă,

Iar eu devin necredincios.