Eu

Nu te-am apreciat pentru ce ești

Ci doar pentru ce sunt eu

Raportat la ceea ce simt pentru tine

Adică un prost.

Te-am apreciat pentru că mă făceai să mă simt prost, 

Fără sâ mă simt prost pentru asta.

Nu te-am iubit,

Dar aș fi iubit iubirea pe care aș fi vrut să ți-o port.

Și am iubit sa îți scriu versuri.

Și am iubit sa cred ca te iubesc,

Dar pe tine,

Aparent,

Nu.

Eu pier(d) 

Te salut, iubito,

Mai suntem iubiți?

Nu declarați, că titlurile pier...

Totuși, ne mai iubim?

Mă mai iubești?

Te mai iubesc?

Amarnice semne de întrebare... 

Și ne-am iubit destul de dulce, 

Nu, iubito?

Cine ne-o fi despărțit?

Timpul? Eu? Tu? Viața?

Sunt elementele astea mai puternice decât noi?

Decât mine absolut! 

Eu pier

La contactul vizual cu tine, 

La aroma viitorului nostru, 

La dorințele noastre în declin... 

Eu pier...

Eu nu mă pot salva nici măcar pe mine... 

Oricum îmi era teama de noi...

Ultima noapte de război

Văd orașul în ceață cum moare,

Iar vălul cel negru ce-l simt pe picioare

Mă-ngheață, mă sugrumă și mă doare.

Te văd pe tine cum pieri pe sub pleoape

Și viața și moartea ce sunt prea aproape

Ne dau viață doar să ne-ngroape.

Am ochii închiși de la atâta tăcere,

Nici nu mai văd luna albă ce piere

În noaptea de lacrimi a patimii mele.

Încerc să te văd prin palme ca orbii

Și când în văzduh n-o să-mi mai cânte nici corbii

O să mă pierd. O să mă pierzi.

Gândaci de bucătărie

Of, orașul ăsta e atât de pustiu

Și l-aș umple doar cu tine.

Frumoaso, noi doi

Suntem precum pizza cu ananas,

Parcă ne stă bine împreună,

Dar nu ne potrivim deloc.

Am avut parte de amar, acru, dulce și sărat,

Dar tot nu am găsit umami...

Și as lăsa-o balta,

Dar dacă universul nu ar fi vrut ananas pe pizza,

Toate astea nu s-ar fi întâmplat.

Greșeli de scriere

Tu ești ciorna pe care mi-am rezolvat probleme

Și am scris urât, 

Dezordonat, 

Cum numai eu mai înțeleg.

Mă impacientez când sunt stresat

Și îmi transpira palmele pe foi

Și mi se preschimbă scrisul

Deja hieroglific

Într-un amalgam indescifrabil. 

Cel mai mare păcat

Este că pe ciornă nu te semnezi, 

Nu lași nicio urmă de tine

Și nimeni nu știe că ai fost acolo, 

Doar tu și ea.

Când am ieșit din sală, 

Mi-au spus că nu pot să te păstrez.

Le-am tot spus că tu 

Ești pagina de care nu pot să trec,

Dar regulile sunt reguli.

Legământ

Blestemat să fiu, c-atât de mult te vreau,

Dar în zadar te rog să nu mai pleci...

Păcatu-mi că te doresc mult prea barbar

Și viața-mi trece, iar tu-mi rămâi pe veci.

Blestemat să fiu, c-atât de mult te vreau,

Mă-nvinuiesc pentru că tu exiști

Atât de veseli ne iubim în vise

Și totuși ne trezim atât de triști.

Iubito, aruncă-ti sufletul pe-al meu

Și s-ascultăm de ceea ce spuneau

Când s-au prins unul de celalalt în vis,

Blestemat sa fiu, c-atât de mult te vreau...

Încă o apologie 

Vrei tu oare

Să mă lași să te cunosc

Din creștet până-n vârful degetelor, 

Centimetru cu centimetru

Și sărut cu sărut? 

Și vrei tu oare

Să dormim singuri sub stele?

Dacă ne răcim?

Ne învelim cu cerul

Și lăsăm luna să înghețe?

Cine o să ne ierte pentru asta?

Dacă nimeni, atunci nu ne mai întoarcem. 

N-ar avea rost.

Adică prefer sa trăiesc cu tine

Decât cu vina. 

Cinste fanfarei de cocoși

Ei, dar dacă o faci, 

ar mai cânta și cocoșii,

poate o lambada

sau ceva nu chiar atât de funebru, 

pe care să dansăm, 

dar separați

de o sală goală

și de alte câteva grămăjoare 

de nesiguranță. 

Iar la sfârșit de dans

să spui "cinste fanfarei de cocoși

și partenerului meu

de la celalalt capăt al sălii".

Grozava seara!

Grozav banchet! 

Nici nu ai fost regina balului, 

dar erai cea mai frumoasa

dintre noi doi.
E de ajuns, frumoasa mea!
Excesele nu duc niciodată la ceva bun,
așa vor răguși cocoșii,
de la cât au mai cântat. 

Circumstanțe

Frumoaso, ți-aș clădi și monumente

De aș avea... măcar trei bolovani, 

Să pot strivi păcatele mărunte

Ce ți le-aș face cu drag în cațiva ani. 

Ți-aș ridica prin dragostea-mi un munte, 

De as avea când, cum sau măcar unde. 

Ți-aș da o inimă de aș avea mai multe,

Dar eu abia am una... și aia se ascunde. 

Ți-aș dărui și verdele din pomi,

Împachetat cu fundă rozalie, 

Ți-aș da tabla de șah cu acești doi pioni

Și o cămașă pentru-a mea nebunie.

De mi-ar ajunge ochii să-ți privesc 

Ți-aș înșira dorințe dobitoace... 

Dar abia mi-ajunge amorul sa iubesc, 

Asa ca îți dau pace... 

Spre cimitir

departe în fum

se desparte un drum

spre cimitir

vai, cum răsună

din cer o furtună

precum un clavir

clapele rupte

și aluzii abrupte

aud amintiri în frânturi

sunt desculț de gânduri

și alerg prin ceață

cu o vagă speranță

spre cimitir. 

Patru linii

Aș cere iarna de soție,

Să mă înghețe pe vecie,

Să-mi rupă mâna care-ți scrie,

Să nu-ți mai scriu vreo poezie.

Scufundări

Ale tale buze rozalii

Le-aș săruta fără-ncetare

Și în privirea ta albastră

M-aș scufunda ca într-o mare. 

Și în regresul ființei mele,

M-aș îneca să stau cu tine, 

Căci de la primul tău sărut

Încă persistă gust de rime.

Tablou din ruine

Te văd atât de frumoasă, copilă,

Cu ale tale buze rozalii,

Ce-mi cer să te iubesc tot mai în taină

Și să te-ador când ele n-or mai fi.

Te văd atât de frumoasă, copilă,

Cu-ai mei ochi sticloși ce te-nconjoară

Și-atâta armonie îmi aduci, 

Că te-aș pune coardă la vioară.

Battle of bastards

Sălbatic, prințesă, noi doi ne-am iubit...

Sex, vișinată și sah, 

Cu Emric Imre, nu Bach. 

Zadarnic, prințesă, ne-am domesticit.

Metafora proastă ce nici n-o-nțelegi:

Viori, zăpezi și stele... 

Vai de strofele mele...

Tu pleci, prințesă, dar de ce nu alergi?

Să te oprești nici nu cauți motive,

Că-i multă lume pe drum

Și tot ce-a rămas acum... 

Pătura și două prezervative... 

Ploaie de vară

O ploaie de spini se revarsă

Pe case și printre alei,

Și zgârie față ta ștearsă

De lacrimi ce nu le mai vrei. 

-

Mă caută lacom în noapte... 

Nichita, calmează-l pe leu! 

Mi-e frică de ale lui fapte
Și de tot ce pot face eu.

N-ai să-nțelegi

Și bate-amar la geamul meu

Lumina să mă-nvie

Ș-al meu suspin ce-atârnă greu

Doar blânda lună-l știe.

Iar tu, prințesă, să adormi

În somn de veșnicie, 

C-al meu suspin ce-atârnă greu

Doar slova mea mi-l știe. 

Atât de jalnică îmi pari

Sub pleoapa-mi vișinie, 

Și dezgustat mă simt acum

De tine, poezie.

Dă-mi voie


Prințesă, tu chiar crezi

c-am să mai las vreme multă

să domnească între stele

o lună

căreia îi e frică de întuneric?

Dă-mi voie

să mă bucur de nopți,

de stele,

de stări,

de tine

și de mine. 

Sau

cel puțin,

oferă-mi de-acum

un cer negru

îmbrăcat în nori.

Gravitația

Credeam că ești universul, că ești un întreg infinit din care nu pot să evadez. Pentru că ai fost? Nah, să fim drepți acum, nu ai fost atât de mare pentru mintea mea îngustă, ce percepe prea rar chipuri la fel de drăguțe. Poate că ai fost o parte din el. Poate că ai fost marginea universului meu, de care sunt constient că există ascunsă undeva după infinit, și de a cărei existență parcă îmi e teamă. Sau să fi fost tu doar o stea? Îmi vine greu a crede că eu sunt doar o planetă ce orbitează în jurul tău. Este exclus ca eu să fiu o simplă planetă în universul meu.

Mai degrabă ești o forță, ceva ce a făcut lucrurile să se miște, să se lovească între ele. Ai făcut un haos care e responsabil pentru toată ordinea de acum. Ai făcut cumva ca totul să se miște în anumite direcții, să se ciocnească particulele, să existe acțiune în locurile fără de viață. Ai fost ca o regină într-un regat pustiu.

Răscruce

Îmi pare rău,  de tine, prieten bun! Ești întocmai ca larva ce refuză să devină fluture. Îmi pare rău, că te ai obișnuit cu pământul atât de mult încât nu îți dorești să zbori. Vrei doar o frunză mai mare din care să te hrănești, în loc să aspiri la grăunte de polen pentru aripile tale. Nu ți s-a urât cu umezeala.
Îmi pare rău că nu vrei să ieși din cutia ta. Îmi pare rău că ești jucăria care își dorește sa rămână toată viața în vitrină. Îmi pare rău, că nu îți dorești să devii bucuria unui copil în ziua de Crăciun.
De ce să ieși din cutie când e singurul lucru pe care îl știi? De ce sa ieși când te-ai obișnuit cu locul tău? De ce sa ieși când tot ce știi este să stai în cutie? De ce să nu rămâi o fărâmă din ce poți să fii, în loc să devii tu?
Îmi pare rău pentru că eu sunt copilul ce te-a avut lângă el în oricare Crăciun! Și îmi pare rău că nu îmi mai pierd timpul cu jucării, dar sunt ocupat să am grijă de aripile mele. Îmi pare rău că te vei delecta cu o frunză, când mă voi chinui să-nvăț a zbura. Îmi pare rău că drumul tău e doar un cerc, prietene...
Acum, sincer... cred că doar îmi pare...