Trandafiri

Când eram mic, am privit cum bunica, o femeie genială de altfel, planta un trandafir în grădina din spatele curții. Aveam un trandafir și în grădina din față, dar conform spuselor bunicii, acela era prea bătrân. Ce-i cert este că nu arăta prea plin de viață. Avea doar câteva flori micuțe, dar cele pe care le avea erau extrem de frumoase, de un roșu deschis, viu. Nu trădau nicicând vârsta înaintată a trandafirului. Totuși era o tufă bătrână, cu crenguțe rare, ce aștepta cumva o ultimă îmbobocire spectaculoasă.
Se adunaseră destule motive pentru a întări convingerea bunicii că avem nevoie de alte tufe de trandafiri, așa că, a ales minuțios tufele, dar spre dezamăgirea mea, o singură tufă era de trandafiri roșii.
Poate că de mic aspiram spre absolutul romantismului clișeic, dar poate nu atât de materializat în artă, ci mai mult într-un comportament tembel și (de) dramatic.
Trecând peste legătura mea cu emoțiile abstracte și revenind la intențiile bunicii, o singură tufă era de trandafiri roșii, ceea ce mi se părea puțin tulburător, dar totodată îi conferea ceva unic, ceva special. Nu mai era altă tufă de trandafiri roșii în gradina din spate, iar spre deosebire de trandafirul grădinii din față, acesta era des, cu flori mari de culoarea roșu-sângeriu. Era tandru, firav și puternic. Era un roșu al morții, dar romantic. Era nuanța de rosu pe care trebuie sa o aibă un trandafir lăsat în banca tipei drăguțe de la școală.
Să observi cum asemenea trandafir prinde forma perfectă în fața ochilor tăi, să crești cu el, așteptând să apară persoana pentru care să te înduri să rupi o floare...

Vals

Auzi, iubito, cum bate în geam?

Ce cânta frunzele astea uscate?

Acum și eu cânt, cândva ascultam

Plânsete, bocete, chiar și balade.

Șuieră vântul, cântă și toamna, 

Mă bucură moartea naturii târzii. 

M-așez melancolic, caut năframa, 

Te aștept să apari zâmbind, dar nu vii... 

Cu cerul cel negru mă-mbăt pierdut, 

Iar seara dansează tandră cu mine. 

Ce vals, ce duet, ce cântec ascult! 

Iubito, aș dansa doar cu tine...

Dezgustat

A mea inima se frânge,

Plânge slova ce-o iubesc...

Doamne, și ce tare plânge, 

Greu m-abțin să n-o jelesc...

Îmi înmormântați regina, 

Ignoranți și ipocriți... 

Voi nu simțiți deloc vina?

Voi de ce nu mai muriți? 

Dezgustat mă simt, căci sunteți,

Niște pseudo-artiști

Și dezgust în versu-mi strângeți, 

Voi, săracii poeți triști... 

Copilă, cât aș vrea... 

Copilă, cât aș vrea să-ți spun

Că cerul ăsta trist ce plânge, 

Mă roagă noaptea să-ți propun

Să îi arăți privirea-ți dulce. 

Și plopul de la geamul meu

Își frânge creanga lui uscată, 

Căci eu te port în ochi mereu, 

Iar el nu te-a văzut vreodată... 

Hai, iubito...

Hai, iubito,

să plantăm roze-n fiecare rând,

să-nflorim slovele

și să-i convingem pe toți

că ne-am îndrăgostit!

Hai, 

să dăm voie soarelui

s-apună odată cu noi, 

iar lumii
să se răcească în lipsa noastră!

Măcar ea să ne vrea înapoi...

Cum sfârșește rațiunea? 

Rău îmi mai pare că nu pot

Să-ți desenez chipul din flori, 

Când toate zac în cercul mort

Și sunt lipsite de culori. 

Cum sfârșește rațiunea

Sub trei petale roș-aprins? 

Și cum conving eu toată lumea

Că însăsi arta mea m-a-nvins? 

Pentru Elena

Eu sunt și Hector și Ahile, 

în bătălie fără scut, 

iar sabia

 mi-o las de bună voie

și vărs sânge cu mâinile goale

pentru Elena. 

Eu sunt și Hector și Ahile,

cu sufletu-n ruinele din Troia,

luptând într-un război 

pe care nu mi l-am dorit.

Destruktion

Pe lumina unei nopți cu lună plină

îmi caut trecutul

în negrul perturbat 

de câteva stele firave. 

Și mă caut pe mine, 

ca persoana care-am fost

ș-acum nu sunt, 

pentru a găsi

cea mai actuală formă de mine. 

E greu să adormi 

cu mintea limpede, 

atunci când te sperie gândurile

și nici măcar

în propriul tău colt de cameră

nu simți siguranța

cum te-mbrățișează.