Cu riscul de a rămâne neînțeles de cei ce nu te-au văzut, trotuarul merită admirat, stând la departare și privind cum se formează bălți atât de micuțe și firave, atât de crude, încât îmbătrânesc asfaltul. Ploaia îl preschimbă în altul, iar cel nou nu aduce niciun beneficiu. E doar artistic și te uda la șosete.
Dubios e faptul că eu am reușit să mă înec în acele bălți firave. Nici măcar nu sunt sigur că mai vede cineva frumusețea din trotuarul umed, dar pentru mine, iubito, să știi că e ceva aparte. Cu fiecare încercare de a păși pe el, traversându-l, mă orbesc luminile stâlpilor reflectate în picături, iar faptul că e alunecos mă înspăimântă. Mă apucă teama de a nu cădea și să îmi rup vreo mână... sau cine știe, poate îmi fracturez pieptul și-mi sare inima. De ce aș risca să pătez trotuarul de sângele meu?
Altminteri, oare a mai văzut cineva drumul ăsta? Pare pustiu. Dacă l-ar fi observat și restul lumii, în mod cert s-ar fi oprit să-i facă poze. Ba nu, și-ar fi făcut ei poze mergând pe el, distrugând sacralitatea frumuseții lui.
E de neconceput că până și luna se oprește noaptea aici să îl privească. Nici măcar nu îi ajunge o oră. Mereu am văzut-o că stă întreaga noapte, ca și cum l-ar păzi de noi. Presupun că mie mi s-a dat voie să vin aici, să privesc, să cer băltilor să mă înece, iar copacilor să admire felul în care locul ăsta mă îmbată și mă leagă în lanțurile divinității lui.
Știi de ce îmi e cel mai tare frică, iubito? Mi-e frică de noaptea în care ridicându-mă greoi din pat, voi încerca să mă îmbrac cu toată puterea mea, îmi voi lua brățările, lanțul și caietul în grabă și o să alerg spre trotuarul umezit de ploi. Mi-e frică de mine, că am să rup semnul de lemn pe care scrie "DRUM ÎNCHIS!" și îi voi da foc împreună cu brățările, caietul, lanțul și cu tot ce mai însemn eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu