Melancolie

Pădurea urlă de durere

Când toamna sărută-apăsat

Și-și sprijină palmele grele

Pe codrul vechi și agitat.

Nu e chip de om să-l fi zărit

Prin frunzele ce tandru curg,

Cu raze calde în răsărit

Și vânturi reci de prin amurg.

Pe ramuri goale cântă vântul

Sonete de înmormântare

Și urlă pădurea la gândul

Că a iubit ș-acum o doare. -

Când frunzele se pierd cu firea,

Îmi amintesc de chipul tău,

Dar nu semeni cu fericirea

Ce mi-am dorit-o-atât de rău.