Ești tot frumoasă, dar îmi stârnești o oarecare indignare atunci când mă privești direct și vrei să te sărut. Îmi pare rău, dar nu sunt făcut pentru asta. Eu doar îți scriu poezii.

Ce-i drept, parcă ești și mai frumoasă de când m-am convins că nu te vreau. Felul în care părul îngrozitor de negru formează un contrast cu tenul tău ca de zombie, crează o imagine care mă bântuie. Si nu mă bântuie precum un strigoi, ci precum o morgană care îmi ferecă imaginația și mi-o înapoiază treptat. Primesc involuntar, în nopțile fără de somn, tablouri vagi cu chipul tău, pictate de o minte, care, în cel mai inconștient mod, găsește o oarecare fericire în asta. Și tot ești frumoasă, dar eu nu sunt făcut pentru asta. Eu doar îți scriu poezii. 

De prin poezii

Te rog,

Să nu stai lângă mine

Fiindcă e etic să iubești

Sau că ai vrea

Sau că se poate

Sau de poveste,

De prin poezii

Sau de dor

De altcineva, 

De consolare,

De singurătate

Sau de vreun viciu. 

Te rog,

Să mă iubești,

Doar dacă îți permite si amorul.

Cătrenă pentru mine

Cât de mult am iubit din egoism

Și cât de mult am sărutat mințind, 

Atâtea nopți tu n-ai dormit simțind

Cum te iubea un munte de cinism. 

Somn

E ceață, e moarte, e somn... 

Pe strada plumburie

Stagna iarna prea vie, 

Iar morții în sicrie... dorm. 

E ceață, e moarte, e somn

Și plumbul de pe stradă

Îl plimbă iarna fadă, 

Iar morții laolaltă... dorm

Eu, al singurătății domn, 

Mă simt de toți departe, 

Ca scos din altă carte

Și-aștept ca după moarte... s-adorm. 

O noapte însorită

Eu mi-aș dori să văd soarele până și în timpul nopții, dar fără să strice farmecul ei, fără să o priveze de mister, de întuneric și de insecurități. Vreau o noapte cu soare, în care soarele să nu fie ceva neobișnuit, să nu aibă un loc privilegiat, ci să se integreze atât de bine în context, încât să poată trece neobservat chiar și în serile în care am insomnii.
Soarele să domneasca între stele, dar să fie supus lunii, precum întreaga noapte i se supune și, să nu răpească farmecul ei nicio secunda, ci să îi fie complementar în supremația ei.

Vreau să plouă... 

Afară-i gri și vreau să plouă,

Să urle cerul din toți norii,

Să ardă focu-n șeminee

Și s-ascult trist cântul viorii.

Să te privesc dormind, iubito,

Cu cana mea de vise-n mână,

Iar eu să fug timid spre geamuri

Ca s-aud ploaia cum te-ngână.

Prin stropi s-apuc să-ți văd tot chipul

De la bărbie până-n frunte, 

Căci ochii tăi albaștri-s ploaia

Ce-o pierd în picături mărunte. 

Poetul ce n-a iubit vreodată

Și moare în versuri

Cu demonii lui

Ce noapte de noapte

Îi umbla haihui

Prin gânduri

Și vorbe,

Prin rânduri

Prea sobre,

În care se minte

Că pentru cuvinte

Primește ca zestre

Iubiri de poveste.

Eu sunt

Poetul ce n-a iubit vreodată

Decât sa scrie.

DRUM ÎNCHIS!

Trotuarul ăsta plin de bălți îmi amintește de tine. E rece, impersonal și distant. Nu ține cont de nevoia cuiva, ci el există și e pentru toată lumea.

Cu riscul de a rămâne neînțeles de cei ce nu te-au văzut, trotuarul merită admirat, stând la departare și privind cum se formează bălți atât de micuțe și firave, atât de crude, încât îmbătrânesc asfaltul. Ploaia îl preschimbă în altul, iar cel nou nu aduce niciun beneficiu. E doar artistic și te uda la șosete.

Dubios e faptul că eu am reușit să mă înec în acele bălți firave. Nici măcar nu sunt sigur că mai vede cineva frumusețea din trotuarul umed, dar pentru mine, iubito, să știi că e ceva aparte. Cu fiecare încercare de a păși pe el, traversându-l, mă orbesc luminile stâlpilor reflectate în picături, iar faptul că e alunecos mă înspăimântă. Mă apucă teama de a nu cădea și să îmi rup vreo mână... sau cine știe, poate îmi fracturez pieptul și-mi sare inima. De ce aș risca să pătez trotuarul de sângele meu?

Altminteri, oare a mai văzut cineva drumul ăsta? Pare pustiu. Dacă l-ar fi observat și restul lumii, în mod cert s-ar fi oprit să-i facă poze. Ba nu, și-ar fi făcut ei poze mergând pe el, distrugând sacralitatea frumuseții lui.

E de neconceput că până și luna se oprește noaptea aici să îl privească. Nici măcar nu îi ajunge o oră. Mereu am văzut-o că stă întreaga noapte, ca și cum l-ar păzi de noi. Presupun că mie mi s-a dat voie să vin aici, să privesc, să cer băltilor să mă înece, iar copacilor să admire felul în care locul ăsta mă îmbată și mă leagă în lanțurile divinității lui.

Știi de ce îmi e cel mai tare frică, iubito? Mi-e frică de noaptea în care ridicându-mă greoi din pat, voi încerca să mă îmbrac cu toată puterea mea, îmi voi lua brățările, lanțul și caietul în grabă și o să alerg spre trotuarul umezit de ploi. Mi-e frică de mine, că am să rup semnul de lemn pe care scrie "DRUM ÎNCHIS!" și îi voi da foc împreună cu brățările, caietul, lanțul și cu tot ce mai însemn eu.

Trandafiri

Când eram mic, am privit cum bunica, o femeie genială de altfel, planta un trandafir în grădina din spatele curții. Aveam un trandafir și în grădina din față, dar conform spuselor bunicii, acela era prea bătrân. Ce-i cert este că nu arăta prea plin de viață. Avea doar câteva flori micuțe, dar cele pe care le avea erau extrem de frumoase, de un roșu deschis, viu. Nu trădau nicicând vârsta înaintată a trandafirului. Totuși era o tufă bătrână, cu crenguțe rare, ce aștepta cumva o ultimă îmbobocire spectaculoasă.
Se adunaseră destule motive pentru a întări convingerea bunicii că avem nevoie de alte tufe de trandafiri, așa că, a ales minuțios tufele, dar spre dezamăgirea mea, o singură tufă era de trandafiri roșii.
Poate că de mic aspiram spre absolutul romantismului clișeic, dar poate nu atât de materializat în artă, ci mai mult într-un comportament tembel și (de) dramatic.
Trecând peste legătura mea cu emoțiile abstracte și revenind la intențiile bunicii, o singură tufă era de trandafiri roșii, ceea ce mi se părea puțin tulburător, dar totodată îi conferea ceva unic, ceva special. Nu mai era altă tufă de trandafiri roșii în gradina din spate, iar spre deosebire de trandafirul grădinii din față, acesta era des, cu flori mari de culoarea roșu-sângeriu. Era tandru, firav și puternic. Era un roșu al morții, dar romantic. Era nuanța de rosu pe care trebuie sa o aibă un trandafir lăsat în banca tipei drăguțe de la școală.
Să observi cum asemenea trandafir prinde forma perfectă în fața ochilor tăi, să crești cu el, așteptând să apară persoana pentru care să te înduri să rupi o floare...

Vals

Auzi, iubito, cum bate în geam?

Ce cânta frunzele astea uscate?

Acum și eu cânt, cândva ascultam

Plânsete, bocete, chiar și balade.

Șuieră vântul, cântă și toamna, 

Mă bucură moartea naturii târzii. 

M-așez melancolic, caut năframa, 

Te aștept să apari zâmbind, dar nu vii... 

Cu cerul cel negru mă-mbăt pierdut, 

Iar seara dansează tandră cu mine. 

Ce vals, ce duet, ce cântec ascult! 

Iubito, aș dansa doar cu tine...

Dezgustat

A mea inima se frânge,

Plânge slova ce-o iubesc...

Doamne, și ce tare plânge, 

Greu m-abțin să n-o jelesc...

Îmi înmormântați regina, 

Ignoranți și ipocriți... 

Voi nu simțiți deloc vina?

Voi de ce nu mai muriți? 

Dezgustat mă simt, căci sunteți,

Niște pseudo-artiști

Și dezgust în versu-mi strângeți, 

Voi, săracii poeți triști... 

Copilă, cât aș vrea... 

Copilă, cât aș vrea să-ți spun

Că cerul ăsta trist ce plânge, 

Mă roagă noaptea să-ți propun

Să îi arăți privirea-ți dulce. 

Și plopul de la geamul meu

Își frânge creanga lui uscată, 

Căci eu te port în ochi mereu, 

Iar el nu te-a văzut vreodată... 

Hai, iubito...

Hai, iubito,

să plantăm roze-n fiecare rând,

să-nflorim slovele

și să-i convingem pe toți

că ne-am îndrăgostit!

Hai, 

să dăm voie soarelui

s-apună odată cu noi, 

iar lumii
să se răcească în lipsa noastră!

Măcar ea să ne vrea înapoi...

Cum sfârșește rațiunea? 

Rău îmi mai pare că nu pot

Să-ți desenez chipul din flori, 

Când toate zac în cercul mort

Și sunt lipsite de culori. 

Cum sfârșește rațiunea

Sub trei petale roș-aprins? 

Și cum conving eu toată lumea

Că însăsi arta mea m-a-nvins? 

Pentru Elena

Eu sunt și Hector și Ahile, 

în bătălie fără scut, 

iar sabia

 mi-o las de bună voie

și vărs sânge cu mâinile goale

pentru Elena. 

Eu sunt și Hector și Ahile,

cu sufletu-n ruinele din Troia,

luptând într-un război 

pe care nu mi l-am dorit.

Destruktion

Pe lumina unei nopți cu lună plină

îmi caut trecutul

în negrul perturbat 

de câteva stele firave. 

Și mă caut pe mine, 

ca persoana care-am fost

ș-acum nu sunt, 

pentru a găsi

cea mai actuală formă de mine. 

E greu să adormi 

cu mintea limpede, 

atunci când te sperie gândurile

și nici măcar

în propriul tău colt de cameră

nu simți siguranța

cum te-mbrățișează. 

Cândva 

Cândva o să înghețe soarele,

Iar cerul va fi din pământ,

Vom merge-n mâini doar cu picioarele,

Ba chiar vom vorbi fără cuvânt.

Cândva amarul va fi prea dulce, 

Vom clădi case fără de pereți, 

Nu ne vom mai închina în cruce

Și lumea își va dori poeți...

Cât de mult? 


Pe o scară de la 1 la 10,

de a câta treaptă

te-ai împiedica

rupându-ți piciorul, 

doar ca să mă semnez eu pe ghipsul tău?

O ultimă dorință

De blondul părului tău moale

Sunt fermecate degetele mele,

Același blond îl vezi numai la soare, 

Ș-același farmec doar în nopți cu stele.

În albastrul ochilor tăi tandri

Mă pierd aievea ca-n păduri virgine,

Căci hartă nu am, să ies din vraja lor

Și nici vlagă, să mă lepăd de tine.

Dulceață alor tale buze

Îmi bântuie în inimă și-n minte,

Căci ți-am promis acum un veac, iubito,

Ca-i să-mi rămâi în suflet și-n cuvinte.

E toamnă

          E toamnă și-mi vine să plâng

          Cu zgomot, cum plouă afară...

          Prin geamuri văd viața murind 

          Și nu mai e vară. 

          Vântul dansează trei frunze, 

          Ce speră să piară cu sârg... 

          Bocet și jale și tuse

          Și-mi vine sa plâng. 

3 07 72 - Picasso

O creatură meschină

Ce nu te pricepe

Și nici nu percepe

Pe alții decât el.

Lăsat de izbândă

Chiar și de sine, 

Locomotivă pe șine, 

Dar fără vagon...

Ce piloni morali

Să aibă săracul

Când își umple sacul 

Cu dorințe-n declin? 

Și când rămâi singur 

Și nu te simți singur, 

Ești ca ultimul om

Sau al doilea Adam?

Ești un coșmar

Și pentru mine 

Și pentru vise 

Și pentru somnu-mi. 

Cântec de-adormit dorințe 

Mai cântă-mi o strofă, iubito, 

despre cum te-am iubit, 

nebun de sigur pe noi

și sigur de nebunia noastră. 

Mai cântă-mi un vers, iubito, 

despre cum ți-am cuprins

sufletul în brate 

pentru prima dată

și ți l-am mângâiat cu-al meu. 

Mai cântă-mi o notă,  iubito, 

din plăcerea cu care-mi cântai

să mă trezești

și din plăcerea cu care

mă trezeam să te aud. 

Mai cântă-mi, iubito... 

Odiseu 

Am încercat să mă conving că nu iubesc 

și am sfârșit

sorbind din dulci buze rozalii 

o altă ambrozie.

Cândva am fost rege în Itaca... 

Eu sunt Cătălina

Și nu-ndrăznesc să-ți spun

Că dacă te-ai fi născut în ceruri

Lângă aștri

Și dacă te-aș fi putut zări noaptea

Între stele, 

Nu aș fi băgat de seamă

Că există luna. 

 Entelecheia

Precum nebunul cântă singur, de nebun, 

Eu te-aș scrie doar de dragul de a scrie,

Căci în aste rânduri, frumoaso, îți propun

Să trăiești veșnic la mine-n poezie.

Am ajuns să te iubesc de dragul de-a iubi

Și în absența confesiunii mele,

Te-aș admira precum oceanul ar privi

Reflexia lui pe cerul plin de stele.

Lumini cu umbre

Mi-am dat seama astă noapte

că sunt descendent al copilului

care aspira să admire

partea nevăzută a lunii.

Dar odată cu puterea soarelui

crește și intensitatea umbrei,

iar nevăzutul devine și mai vag,

pe când luna li se pare tot mai limpede

celor ce n-au lumină destulă

încât să observe umbra.

Plăsmuire

Precum aroma din cafea mi-esti dragă

și te-as servi matinal,

pe nemâncate,

să pot avea
dimineți doar cu tine...

Cimitir

O noapte prea neagră mă-mbată,

M-asemăn cu morții din stradă,

Allegro răsun-o vioară

Și-mi plâng în pumnii de ceară...

 -

Bacovia se strâmbă și râde,

Privește tabloul de ceară...

S-așează și-ncepe să cânte

Când ceata de morți mă-nconjoară.

Să nu mă uiți

Să nu mă uiți, frumoaso,

Căci te-am iubit nespus

Și am s-o fac de-acum

Până la ultimul apus.

A-nmugurit în mine

Un soi de flori cu spin,

Frumoase cum ești numai tu,

Dar au durut sublim.

Tu ai fost, vei fi și vei rămâne

O primăvară pentru sufletul meu.

Melancolie

Pădurea urlă de durere

Când toamna sărută-apăsat

Și-și sprijină palmele grele

Pe codrul vechi și agitat.

Nu e chip de om să-l fi zărit

Prin frunzele ce tandru curg,

Cu raze calde în răsărit

Și vânturi reci de prin amurg.

Pe ramuri goale cântă vântul

Sonete de înmormântare

Și urlă pădurea la gândul

Că a iubit ș-acum o doare. -

Când frunzele se pierd cu firea,

Îmi amintesc de chipul tău,

Dar nu semeni cu fericirea

Ce mi-am dorit-o-atât de rău.

Arta mea

După ce a tras cu ochiul

la sclipirea ochilor tăi

și a simțit pe buze

gustul buzelor tale,

arta mea plânge

vers după vers.

Eu, tu și cerul

Cerul și-a alungat norii

și moare singur

admirând stelele

cu tandre priviri

ce tind

a disperare.

Eu îmi leg gândurile

de tine

cu fire din razele lunii,

căci tu, frumoaso,

ești pentru mine

noaptea minții.

Nemurire

Tu n-ai să mori

Odată cu mine,

Deși-mi curgi prin vene

Și-mi umplii plămânii

De tine.

O să te plimbi

Prin păduri pictate de gânduri

Și vei respira slove,

Când amar

Te voi săruta cu rânduri.

Tu...

Negru demonic mă-nconjoară subit,

Ceața acoperă tot ce există,

Peisajul mort e desenat cu lignit,

Iar tu, iubita mea, ești tot mai tristă...

Curg lacrimi mai negre din sufletul meu,

Le șterg pe a ta albă batistă,

Căci să mă iert pe mine, mi-e tot mai greu,

Iar tu, iubita mea, ești tot mai tristă...

De când te știu...

De când te știu, visez adânc

La bolta cerului albastru

Și să adormi pe-umăru-mi stâng

Gustând amor - dulce dezastru.

Pe bezna unui suflet orb

Calc pe-amintiri cu chipul tău,

Mă înec de dor, dar totuși sorb

Din dulce amor ce-mi face rău.

Cliché

 

                             Te prind în brațe și dansăm

                             Eternitatea întreagă,

                             Iar inimile de piatră se zbat și încă bat,

                             Urnite de-amândoi.

                             Bolnave de amor se aprind stelele, spunând

                             Elogii...

                             Și se stinge al meu suflet plin de tine,

                             Când îți căuta privirea-n camera goală.

Amurg de ceară

Potop de ceară pe acoperișuri,

Cu sânge cerul se împodobea

Și un băiat ascuns după tufișuri,

Ținea la piept o roză și-o lalea.

Amurgul melancolic era acum viu,

Cum n-a fost în nicio altă seară

Și greu zăreai în orizontul vișiniu

Un soare mort, acoperit de ceară.

Așa simt

Precum
aș vrea să mângâi

cu mâinile de piatră

cea mai frumoasă roză,

aș atinge-o

doar cu ochii și imaginația,

să n-o rănesc.

Așa simt

când te privesc,

frumoasa mea.

Timpul

De gheață e timpul și tremură-n clipe,

De frică, de jale, de dor...

Trecute secundele mor.

De gheață e timpul și tremură-n clipe.

Și moartea-și așteaptă ultimul ceas,

Dureros de solitară.

Răsună cânt de vioară,

Când însuși Cronos ia veacul la pas.

De gheață e timpul și tremură-n clipe,

De frică, de jale, de dor...

Trecute secundele mor.

De gheață e timpul și tremură-n clipe.

Tu ești dovada palpabilă a paradisului

Tu ești dovada palpabilă a paradisului.

De frumusețea-ți răpitoare

e pradă

al meu suflet strivit,

ruginit

de veacul ce trece

în clipirile genelor tale.
Și parcă
 savurez
o mușcătură
din mărul lui Adam.

Plânsul frunzelor de ceară

Îmi cânta vântul pe la geam

Și plângea frunza cu suspin...

Vântul cânta, iar eu priveam

Cum plângea frunza cu suspin.

O fată se plimba domol

În toamna sufletului meu

Și privea frunzele cum mor

Răpuse de amurgul greu.

În zare sângera violet,

Iar vântul îmi cânta de seară

Și cerul tot era violet

De plânsul frunzelor de ceară.

Înfrângere

Cavou din lemn de nuc

Și cântec de vioară...

La pieptul tău mă culc,

Sub piatra funerară.

Un vers o să-ți mai scriu

Și am să plec îndată,

Căci corpu-ți mi-e sicriu

Și moartea mă așteaptă.

Fereastra către rai

Liniște deplină

din ceruri îmi aduci

și zbuciumuri

și zgomot

în valuri ți se-adună.

Fulgerul se curmă

din cer

spre luciul apei,

să-ți lumineze ochii,

frumoasa mea iubită.

Liniște deplină

din ape acum se strânge

și fulgerul din urmă

în ochii tăi se frânge.

Calvarul tot așteaptă

să pleci și să mă lași,

un tunet urlă-n jale,

lovind clipele noastre.

Iar tu, copilă, ești

fereastra către rai,

că-n ochii tăi eu văd

cum un ocean de stele

iubește un cer în valuri.

Al tău paradox

Privat de clipele gândirii,

m-am lăsat purtat

prin oceanul năucitor de vast

al ochilor tăi.

Ti-aș fi spus 

cât ești de frumoasă,

dar m-au lovit valurile.

M-au scufundat, iubito!

Și un desert brutal m-așteaptă

în lipsa alor tale buze,

care,

paradoxal,

sunt copleșitor de dulci.

Mă tem că te iubesc

Ți-aș cânta, de-aș fi vioară,

În partitură mi-ai fi rândul,

Si-n zile toride de vară,

Te-aș mângâia, dac-aș fi vântul.

Dac-aș fi soare, te-aș purta

Pe raza mea și-n timpul nopții.

Dac-aș fi luna, te-aș curta

Și-aș înroși în cer d-emoții.

Dar nu-s decât o poezie

Ș-acum cu greu mă stăpânesc,

Căci pixul meu vrea doar sa scrie,

Iar eu mă tem că te iubesc.

Afrodita

Am pictat, însetat de amor,

Un râu haotic de versuri.

Când setea a devenit dor,

Am preschimbat râul in șesuri.

Neobosit sa port iubirea,

Am clădit și munți de sare,

Dar pierzandu-mă cu firea,

Le-am pictat și lor o mare.

Eu, grăbit și emoționat,

Am scăpat pensula-n valuri,

Atunci din ele s-a-ntrupat

Afrodita.

De-ai fi...

De-ai fi o stea în univers,

Eu aș fi nor...eu aș fi cerul.

De-ai fi tu rimă, aș fi vers,

De-ai fi zăpadă, aș fi gerul.

Daca-m fi lebede pe lac,

Iubirea noastră ar fi apa,

De-ai fi cafea, aș fi caimac,

De-ai fi mormânt, eu aș fi groapa.

De-ai fi păcatul strămoșesc,

Eu aș fi fructul cel oprit.

Cât sunt poet, o să iubesc,

Cât tu trăiești, eu sunt robit.

Bufon

pe tron o umbră feminină

mă primește-n sală

spunând că mi-e regină.

chicotește, râde blând

de saltimbancul care sunt.

în viață drumul mi-a fost hărăzit

să îi provoc un zâmbet

pe chipul ei palid,

primind în schimb privirea

în care îmi caut mormânt.

Destin

Îți împletisem privirea

în gândurile mele

și am tricotat cu andrelele de argint

un fular.

Dar soarele își împletise razele
pe-un gând mult mai înalt

și a tricotat cu firul vieții tale

doar zile de vară.

Egoistul

Robit de iluzia celei dintâi vrăjitorii,

speram să apuc luna de mânecă

și s-o petrec într-un vals de poveste,

în jurul stelei mele.

M-am împiedicat cu piciorul stâng

de vârful grabei

și-am ferecat magia dansului

pentru o noapte de iarnă.

Mi-am dorit iubirea toată...

numai pentru mine - egoistul.

O altă forță

Cu tine

aș avea absoluta dorință

de a rămâne blocați în lift.

Și, cum nimic nu e etern,

să se prăbușească.

În graba lui, ne-ar uita în aer,

iar noi ne-am ridica încet

de la podea,

plutind în prăfuitele dorințe,
strivite-n ultimul sărut.

Plâng teii

Pe pagini albe, neatinse

De dorul meu ce-nbătrânise,
 Se strângeau rânduri ca să urce

Spre albul chipului tău dulce.

Și un condei ce te iubeste,

Să te urăsc nu-mi lasă loc,

Căci el în timp ce se tocește,

Parcă m-afundă-n al său joc.

Și cu cerneala lui uscată

Îți desena păduri de tei

Frumoase cum erau odată,

Dar ard acum cu vii scântei.

Pe pagini albe, neatinse

De un condei ce te iubise,

Plâng teii pentru a lor zeiță,

Ce zace moartă-n neputință.

Te-aș iubi

Te-aș iubi,
 pentru felul în care pășești armonios,

de parc-ai binecuvânta pământul

cu pași hotărâți spre nicăieri.

Te-aș iubi, 
pentru cea mai amară îmbrățișare,

la finalul căreia îți prelingi ușor mâna

pe pieptul meu,

de parc-ai mai vrea, dar nu ni se mai acordă.

Te-aș iubi, 
pentru felul în care

un alt univers se conturează

în mozaicul de culori din ochii tăi.

Te-aș iubi, 
pentru că pretinzi a fi
 protagonista celei mai mari minciuni

a umanității.

Te-aș iubi, 
pentru că, în paginile vieții mele,
pari a fi

o mai frumoasă Albă-ca-Zăpada.

Totuși,
 în absența tuturor motivelor,
 încă te-aș iubi.

Aș deveni al tău Orfeu

Vin roșu ți-aș pune pe masă,

Unul din cel mai dulce soi,

La pieptul tău mi-aș face casă

Și-aș adormi în somn greoi.

Să nu mai tremuri tu vreodată,

Te-aș înveli cu totul meu,

Ți-aș face un sanctuar din artă,

Aș deveni al tău Orfeu.

Chipul ei păgân

Pe deasupra boltei cerești

Privea Freya pământul,

Pe-un lac de stele ca-n povești

Își scufunda ea gândul.

Și mă roagă să iau loc,

Să o privesc d-aproape,

Să adun lemne pentru foc,

Să rămân peste noapte.

Neputincios mă-mpotrivesc,

Căci nu-mi mai sunt stăpân

Și îmi ordonă să privesc

La chipul ei păgân.

Îmi fac curajul să m-opresc,

Dar în zadar mă mint,

Că-n ochii ei mă odihnesc

Și-n bratele ei simt.

Un gând

Îmi trece prin fața ochilor 
un gând, 
îl alerg
și nu s-oprește. 
Decid apoi să mă opresc.
Îl văd stând
și îl admir, 
iar el zâmbește.

Păcat

Păcat de soare că-i prea sus

Și nu poate să vadă

A ta privire ce-a pătruns,

În inimă să-mi ardă.

Păcat de oceanul întins,

Căci n-a putut să fie

La fel de vast, de neatins,

Precum îmi ești tu mie.

Păcat de versuri ce pretind

Că te-ar putea descrie,

Deși nu te-au văzut zâmbind,

Păcat de poezie...

Ana

Plângea a mea mireasă moartă

Fără suspin, fără mișcare...

Și chipul alb din cretă-i artă,

Obrazul fin, fără culoare...

Și lacrimile ei de adamant

Și viața ce parc-a trăit-o,

Se scurg încet în negrul neant,

Sub pixul ce a scrijelit-o.

Moare încet a mea zeiță

În cavou din lemn de abanos,

Căci ea trece în neființă,

Iar eu devin necredincios.

Adam

Teribile gânduri petrec omenirea

Ce nu mai visează de mult,

Căci somnul adânc înseamnă pieirea

Jelită prin urletul mut.

S-adune din roade prea puțini s-apleacă

Pe poteca strâmtă a vieții.

Drogați de tămâia cea veche și seacă,

Dormim sub pătura ceții.

Sub gheara destinului blestemăm soarta,

Că nu a fost prea bună cu noi.

Hai, du-te, Adame și iubește-ți consoarta

Din tot sufletul tău de noroi!

Rondelul nunții

Te văd venind la nunta noastră

Și cât de frumoasă te-ai făcut,

Căci te-ai născut din a mea coastă,

Când era timpul la-nceput.

Și toți parcă au dispărut,

Cioplindu-i liniștii o glastră.

Te văd venind la nunta noastră

Și cât de frumoasă te-ai făcut.

Văzându-te ca pe o astră,

Mă las de gânduri petrecut,

Pe când toți ceilalți au tăcut,

Admirându-ți rochia albastră.

Te văd venind la nunta noastră.