Ești tot frumoasă, dar îmi stârnești o oarecare indignare atunci când mă privești direct și vrei să te sărut. Îmi pare rău, dar nu sunt făcut pentru asta. Eu doar îți scriu poezii.

Ce-i drept, parcă ești și mai frumoasă de când m-am convins că nu te vreau. Felul în care părul îngrozitor de negru formează un contrast cu tenul tău ca de zombie, crează o imagine care mă bântuie. Si nu mă bântuie precum un strigoi, ci precum o morgană care îmi ferecă imaginația și mi-o înapoiază treptat. Primesc involuntar, în nopțile fără de somn, tablouri vagi cu chipul tău, pictate de o minte, care, în cel mai inconștient mod, găsește o oarecare fericire în asta. Și tot ești frumoasă, dar eu nu sunt făcut pentru asta. Eu doar îți scriu poezii. 

De prin poezii

Te rog,

Să nu stai lângă mine

Fiindcă e etic să iubești

Sau că ai vrea

Sau că se poate

Sau de poveste,

De prin poezii

Sau de dor

De altcineva, 

De consolare,

De singurătate

Sau de vreun viciu. 

Te rog,

Să mă iubești,

Doar dacă îți permite si amorul.

Cătrenă pentru mine

Cât de mult am iubit din egoism

Și cât de mult am sărutat mințind, 

Atâtea nopți tu n-ai dormit simțind

Cum te iubea un munte de cinism. 

Somn

E ceață, e moarte, e somn... 

Pe strada plumburie

Stagna iarna prea vie, 

Iar morții în sicrie... dorm. 

E ceață, e moarte, e somn

Și plumbul de pe stradă

Îl plimbă iarna fadă, 

Iar morții laolaltă... dorm

Eu, al singurătății domn, 

Mă simt de toți departe, 

Ca scos din altă carte

Și-aștept ca după moarte... s-adorm. 

O noapte însorită

Eu mi-aș dori să văd soarele până și în timpul nopții, dar fără să strice farmecul ei, fără să o priveze de mister, de întuneric și de insecurități. Vreau o noapte cu soare, în care soarele să nu fie ceva neobișnuit, să nu aibă un loc privilegiat, ci să se integreze atât de bine în context, încât să poată trece neobservat chiar și în serile în care am insomnii.
Soarele să domneasca între stele, dar să fie supus lunii, precum întreaga noapte i se supune și, să nu răpească farmecul ei nicio secunda, ci să îi fie complementar în supremația ei.

Vreau să plouă... 

Afară-i gri și vreau să plouă,

Să urle cerul din toți norii,

Să ardă focu-n șeminee

Și s-ascult trist cântul viorii.

Să te privesc dormind, iubito,

Cu cana mea de vise-n mână,

Iar eu să fug timid spre geamuri

Ca s-aud ploaia cum te-ngână.

Prin stropi s-apuc să-ți văd tot chipul

De la bărbie până-n frunte, 

Căci ochii tăi albaștri-s ploaia

Ce-o pierd în picături mărunte. 

Poetul ce n-a iubit vreodată

Și moare în versuri

Cu demonii lui

Ce noapte de noapte

Îi umbla haihui

Prin gânduri

Și vorbe,

Prin rânduri

Prea sobre,

În care se minte

Că pentru cuvinte

Primește ca zestre

Iubiri de poveste.

Eu sunt

Poetul ce n-a iubit vreodată

Decât sa scrie.

DRUM ÎNCHIS!

Trotuarul ăsta plin de bălți îmi amintește de tine. E rece, impersonal și distant. Nu ține cont de nevoia cuiva, ci el există și e pentru toată lumea.

Cu riscul de a rămâne neînțeles de cei ce nu te-au văzut, trotuarul merită admirat, stând la departare și privind cum se formează bălți atât de micuțe și firave, atât de crude, încât îmbătrânesc asfaltul. Ploaia îl preschimbă în altul, iar cel nou nu aduce niciun beneficiu. E doar artistic și te uda la șosete.

Dubios e faptul că eu am reușit să mă înec în acele bălți firave. Nici măcar nu sunt sigur că mai vede cineva frumusețea din trotuarul umed, dar pentru mine, iubito, să știi că e ceva aparte. Cu fiecare încercare de a păși pe el, traversându-l, mă orbesc luminile stâlpilor reflectate în picături, iar faptul că e alunecos mă înspăimântă. Mă apucă teama de a nu cădea și să îmi rup vreo mână... sau cine știe, poate îmi fracturez pieptul și-mi sare inima. De ce aș risca să pătez trotuarul de sângele meu?

Altminteri, oare a mai văzut cineva drumul ăsta? Pare pustiu. Dacă l-ar fi observat și restul lumii, în mod cert s-ar fi oprit să-i facă poze. Ba nu, și-ar fi făcut ei poze mergând pe el, distrugând sacralitatea frumuseții lui.

E de neconceput că până și luna se oprește noaptea aici să îl privească. Nici măcar nu îi ajunge o oră. Mereu am văzut-o că stă întreaga noapte, ca și cum l-ar păzi de noi. Presupun că mie mi s-a dat voie să vin aici, să privesc, să cer băltilor să mă înece, iar copacilor să admire felul în care locul ăsta mă îmbată și mă leagă în lanțurile divinității lui.

Știi de ce îmi e cel mai tare frică, iubito? Mi-e frică de noaptea în care ridicându-mă greoi din pat, voi încerca să mă îmbrac cu toată puterea mea, îmi voi lua brățările, lanțul și caietul în grabă și o să alerg spre trotuarul umezit de ploi. Mi-e frică de mine, că am să rup semnul de lemn pe care scrie "DRUM ÎNCHIS!" și îi voi da foc împreună cu brățările, caietul, lanțul și cu tot ce mai însemn eu.