Ana

Plângea a mea mireasă moartă

Fără suspin, fără mișcare...

Și chipul alb din cretă-i artă,

Obrazul fin, fără culoare...

Și lacrimile ei de adamant

Și viața ce parc-a trăit-o,

Se scurg încet în negrul neant,

Sub pixul ce a scrijelit-o.

Moare încet a mea zeiță

În cavou din lemn de abanos,

Căci ea trece în neființă,

Iar eu devin necredincios.