Luna

Pe mal, pe la banca veche,

Nimeni nu se mai plimbă

Căci au fost mulți ce au trecut,

Dar oamenii se schimbă.

Într-o zi o văd pe-alee,

Cu pielea ca de ceară,

Cu ochii mari și luminoși

Precum o zi de vară.

Se-așează-aici la umbra mea

Acea superbă fată

Și-ncep pe loc a-i fredona

Din frunze o baladă.

Îi cânt de soarele cel ferm

Cum dă lumină lunii,

Îi cânt de stelele fierbinți

Ce dau caldură lumii.

Ea se uită lung la mine

Și-mi cere o dovadă,

Că nu crede în iubire,

Că n-a văzut vreodată...

"-Fată dragă, o sa îți zic

Cum fără de scăpare

Thanatos s-a îndrăgostit

De-o simplă muritoare.

Era firavă, dar putea

Să râdă-n fața sorții,

Că viața nu-și mai amintea

Și de prezența morții.

Zeul groaznic nu își dorea

Frumoasa să se stingă,

Să plece din a ei lume,

La poarta lui s-ajungă..."

Ea, cuprinsă în poveste,

Adoarme ca în vrajă

Și eu rămân să o păzesc

Ca un soldat de strajă.

Totuși, în gânduri m-am pierdut

Și n-am băgat de seamă

Când fata parc-a dispărut...

Eu cred că i-a fost teamă...

Trec ceasuri, zile, poate ani,

Iar ea tot nu mai trece

Pe langă banca de pe mal,

Să stea la umbra rece.

Rămân stinger ca pân-atunci

Privind luna târzie

Nu știe că încă-i frumoasă

Ca și când era vie.

Ea l-a vrăjit pe zeul mort

Și a primit pedeapsă

Să fie de toți admirată,

Dar nu și înțeleasă.